marți, 27 aprilie 2010

Gala Profesorului Bologna

Cum a trecut multă vreme de cînd pagina virtuală a suportat cerneala-mi pixelată, era timpul ca revenirea să fie una memorabilă.

Și iată revenirea pe blog coincide cu un eveniment asupra căruia nu aveam nici cea mai mică urmă de așteptare. E vorba de Gala Profesorului Bologna, proiect organizate de către ANOSR și despre care puteți afla detalii accesînd această pagină.

Cum am ajuns eu să fiu considerat de către studenți prof tare” e un mister asupra căruia încă nu m-am dumirit. De ce eu și nu alții din pleiada de magiștri care le populează existența? Poate voi primi răspunsuri în curînd.

Acum însă vreau să povestesc cum am primit eu această veste și trăirile pe care le-am avut cu ocazia aceasta.

Luni, pe 19 aprilie, am primit un email prin care eram anunțat că în urma procesului de selecție am fost declarat Profesor Bologna și eram invitat la festivitatea de decernare a premiului, ce urma să aibă loc vineri, 23 aprilie, la Timișoara.

Dintru început am fost surprins; nu mă așteptam la așa ceva și nu știam ce importanță să acord acestui fapt. Mai apoi reflectînd pe îndelete mi-am dat seama de sensul acestui premiu. În fond, vine să-mi confirme ideile pe care le nutream de mult despre rolul profesorului într-o universitate.

Am crezut mereu că profesorul nu este un simplu furnizor de cunoștințe, la fel cum a fi profesor nu presupune o meserie cu program fix. Profesorul trebuie să aibă pasiunea unui violonist, deschiderea intelectuală a unui om al Renașterii, puterea de disimulare a unui actor. Pentru el studentul nu este un client, ci un partener în truda nesfîrșită a cunoașterii.

Cred că universitatea înseamnă mult mai mult decît ziduri, aparatură și laboratoare; universitatea de definește în primul rînd prin comuniunea dintre magister și elev, prin spiritul mereu viu ce însoțește această legătură. Desfid pe cei care cred că rolul universității(în ciclul prim, de licență) este acela de a zămisli specialiști: specializarea se poate infiripa abia după ce ogorul intelectual a fost pregătit temeinic, pentru că nu poți fi specialist fără a avea o minimă cultură umanistă și științifică. Îmi e greu să-mi imaginez de pildă un specialist în analiza seriilor de timp care nu a citit vreodată despre evoluția concepțiilor asupra timpului din vremea antichității grecești pînă în zilele noastre.

Și mai ales cred cu tărie în vorba lui Noica, pentru care școala era un loc unde “nu se știe cine dă și cine primește”.

Cu mintea plină de aceste gînduri și de multe altele am pornit, la ivirea zorilor, în lunga călătorie spre Timișoara. 9 ore lungi și pline de neprevăzut se așterneau în calea mea și mă simțeam deja călător pe un drum inițiatic. Ce-i drept, eram pregătit cu merinde pentru trup și minte și speram doar la un drum liniștit cu cît mai puține arătări ale hazardului. Călătoria, deși plină de peripeții și extrem de istovitoare, a fost una plăcută! Am întîlnit oameni interesanți, mi s-au depănat prin fața ochilor peisaje din altă lume, dar lucrurile astea merită o postare separată.

Drumul a fost mai plăcut și pentru că am călătorit împreună cu colega Elena Bojeșteanu, de la Catedra de Monedă, care m-a făcut să mai cred în oamenii tineri din țara asta și în schimbarea atît de necesară.

Festivitatea în sine a fost extrem de emoționantă; nu e o ocazie comună să vezi laolaltă zeci de profesori, din toate colțurile țării, care se bucură de aprecierea adevărată a studenților lor.

Aveam pregătite de pe drum cîteva fraze potrivite momentului, însă clipa urcării pe scenă și înmînarea premiului m-au copleșit în asemenea măsură încît am recurs la resursele de spontaneitate și am îngăimat cîteva fraze de moment.

Pînă la urmă, satisfacția supremă a unui profesor este aceea că a reușit să sădească în sufletul și mintea elevilor săi setea de cunoaștere. Și ce poate fi mai frumos și mai emoționant decît să primească înapoi aprecierea și recunoașterea acestora?

Mi-aș dori să ating o vîrstă venerabilă și să pot vedea cum foștii mei studenți m-au depășit profesional și s-au depășit pe sine.

Căci, vorba lui Vasile Pârvan, Cînd oamenii te urcă în vîrful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămîne acolo; nu pentru tine, că tu eşti un om, trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor pe care tu nu trebuie să-l laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de-ar fi să-l creşti cu tot sîngele vieţii tale, pe care numai o dată o ai”.

Mulțumesc studenților mei și sper să le pot oferi în continuare motive de bucurie!