duminică, 29 martie 2009

Încotro?

Mă tot întreb ce se va alege de neamul acesta, de adunătura aceasta gregară care nici măcar popor nu mai îndrăzneşte a fi.
Stau şi mă întreb şi mă minunez: ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar?
Nu înţeleg de ce toată lumea se agită să obţină o diplomă universitară, diplomă care nu preţuieşte mai mult decît greutatea unei coli A4.
Zilele acestea, discutînd cu cîteva persoane păţite, am aflat cum se desfăşoară examenele la o faimoasă universitate particulară de pe malul Dîmboviţei.
Nu numai că toate examenele sînt pe sistem grilă, dar grilele sînt cunoscute dinainte, ca şi răspunsurile aferente. Singurul efort pentru examen ar fi să memorezi succesiunea de a-uri, b-uri şi d-uri sau, mai simplu, copiuţe cu şirul răspunsurilor.

Se punea la un moment dat problema dacă un milion de maimuţe, dactilografiind la un milion de tastaturi ar scoate într-un număr foarte mare de ani una din marile cărţi ale umanităţii.
Teoretic se poate, dacă maimuţele ar lucra independent, dar mă întreb: care e diferenţa esenţială între un absolvent al unei astfel de universităţi şi ruda noastră primată?

Ce rost mai are tot circul asta, toată ipocrizia fetidă? De ce nu se procedează mai cinstit, ca la piaţă: cît e diploma? 5 lei; da vă dau două cu 8 lei.
Măcar aşa ar răsufla şi oamenii mai liniştiţi şi nu ar muri învăţînd succesiunea de a, b, c, d, e precum "mustăciosul Davidică de la Fărcaşa care...a murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău".

luni, 23 martie 2009

Prostii

Nu îmi propun să dau o definiţie sintetică a prostiei, întreprindere deopotrivă complicată şi periculoasă. Într-o descriere analitică, cred că prostul este cel care nu se pune pe sine şi lumea înconjurătoare sub semnul întrebării, cel care distinge doar în alb şi negru, pentru care infinitatea de tonuri de gri este inconfortabilă şi agresivă.
Prostul este acela care vede doar numere naturale, care ştie de 0 şi 1, dar refuză să admită că între acestea două există o varietate infinită de alegeri.

Plec de la premisa că noi cu toţii avem dreptul să fim cel puţin o dată în viaţă proşti.
De asemenea, fiecare dintre noi este sortit ireparabil prostiei, cu o frecvenţă variabilă, în funcţie de convergenţa unor factori de mediu, personalitate, alegeri personale şi sociale.

Nu întotdeauna prostia este periculoasă , ba de multe ori capătă valenţe estetice ori patriotice, atunci cînd ia forma asimptotică a colectivităţii. Dacă un om iese cu baioneta în faţa unui tanc vorbim de prostie, dacă o mie de oameni fac lucrul acesta, vorbim de un act de eroism.

Dintre multele forme de prostie în momentul de faţă, pentru România, mi se pare cea mai periculoasă prostia cu diplomă, prostia disimulată sub ţidule universitare.
Din observaţiile proprii, prostul cu diplomă este o specie în plină înflorire în zilele noastre. Nu are un areal bine localizat, fiind răspîndit deopotrivă în cafenelele din Dorobanţi sau într-o şcoală de provincie. De regulă ocupă în societate poziţii care reclamă o interacţiune cu semenii: sînt funcţionari publici, ziarişti, profesori, parlamentari, poliţişti şi lista poate rămîne deschisă.

De cele mai multe ori ceea ce au în comun toţi aceşti oameni este o impostură ascunsă cu grijă, o aprigă dorinţă de parvenire, o sfîntă lejeritate pentru încălcarea tuturor regulilor. Judecata lor este binară, de tip sau/sau, fără nuanţe, fără dileme.

Prefer prostia pură, brută şi cinstită; mă intrigă prostia şcolită, neputinţa ori nevoinţa de a spune nu ştiu, infatuarea pompoasă şi spoiala academică.
Pare-se că sîntem pe drumul unei deveniri ciudate, în care alegătura după diplome universitare şi ranguri academice nu face decît să crească numărul celulelor putrede ce atacă societatea românească.

Avem nevoie iute de un leac, altfel riscăm să fim peste 20-30 de ani o adunătură bizară de parameci şi amibe, cu cîte o diplomă în prelungirea fiecărui cil.

P.S. A se lua aminte: nici aceste rînduri şi nici autorul lor nu scapă blestemului prostiei! Am zis!